Vara s-a sfârșit: Anii ’90 au trecut, dar nu ne-au părăsit complet [PLAYFILM]

Vara s-a sfârșit are potențialul de a te trimite înapoi în timp, dar și de a-ți arăta că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de atunci și până acum.

[related]

Anii ’90 încă au o încărcătură destul de mitică pentru istoria României și încă nu s-a scris/ spus/ văzut tot ce se poate, astfel că Vara s-a sfârșit vine la momentul potrivit, atât pentru cei care au trăit această perioadă, cât și pentru cei care n-au apucat să prindă tot ce e mai bun. Eu îmi ștergeam mucii pe mână la eclipsă, având vreo 5 ani, dar filmul ajunge la sentiment mai mult decât mă așteptam.

Pe scurt, povestea îi urmărește pe Mircea și pe Alex, a căror prietenie se leagă dintr-o dată, așa cum ar spune Macanache. Se leagă din nimic dar se încheagă bine, până în momentul în care Alex are de gând să facă rost de bani de la tatăl plecat la muncă în Italia, printr-o metodă neobișnuită, o răpire înscenată. Lucrurile se schimbă dramatic moment și ai șanse să simți că te uiți la două filme diferite, marcate prin înainte și după.

În sală am fost cinci persoane, iar după vreo 30-40 de minute am rămas doar două. Cuplul de vreo 40 de ani cu o copilă după ei au plecat, probabil nedorind să-și expună odrasla la versurile pline de patos ale băieților de la B.U.G. Mafia, care și-o băgau de trei ori în două versuri la vremea aceea. Am schimbat câteva vorbe cu unul dintre băieții de la cinema, să vedem care se simte mai nașpa după finalul filmului, despre care nu mai vorbim aici.

11 august 1999

Așadar, dacă despre poveste nu vorbim, ca să nu stricăm filmul, despre ce vorbim? Despre anii ’90 și despre mica isterie din jurul eclipsei de soare ce se apropia cu pași repezi. Imaginile de arhivă Pro TV ne arată cât de mult se investea în evenimentul ce urma să vină, iar oamenii erau mai mult sau mai puțin pregătiți de întuneric. Am fost suficient de ”mare” la vremea aia cât să îmi amintesc eclipsa, întunericul, iluminatul stradal pornit și fascinația oamenilor. Nu mai știu prin ce m-am uitat la eclipsă, dar asta nu mai contează acum. Putea să fie și un ciob afumat, așa cum recomandă nea Ilie, frizerul de la autogara micului oraș de pe malul Dunării.

Pantelimonu’ petrece, provincia mai puțin

Timpul trece greu în acest mic oraș, deoarece nu prea ai multe de făcut, sau cel puțin Mircea nu știe de ele. Dar Alex apare parcă la momentul potrivit ca să-i arate câteva lucruri lui Mircea. Alex are BMX, tricou și șapcă cu Chicago Bulls, blugi largi, bascheți și walkman, părând a fi un băiat de băiat în Colentina, de unde vine.

Hip-hop-ul e la el acasă în București, de unde vine pletosul îmbrăcat în haine largi, dar nu prea prinde la Dunăre. Pe Mircea-l prinde destul de repede muzica cu prostii, spre dezaprobarea mamei sale. Prin astfel de replici și mici situații, filmul reușește să te trimită în vremurile în care ascultai cât se poate de ferit muzică de băiețeală, când afli cine e Caddy și că ar trebui să pui câinii pe el dacă-l vezi pe stradă. Discursul părintesc te biciuiește, însă, și te face să te simți prost când ai dat-o de gard o dată, de două ori, poate chiar de trei ori, venind timpul să-ți lași deoparte prietenul nou-apărut care e o influență proastă.

Nici Alex nu scapă de ședință. Cu părinții divorțați și tatăl plecat la muncă in Italia, Alex are destul timp liber și casa doar pentru el, pentru că nici mătușa nu prea dă pe-acasă. Ca Alex au fost și sunt alte mii de copii care s-au trezit în asemenea scenarii, în întreaga țară. Dacă te duci să bați la ușa cuiva la 10 seara, întrebând de tovarășul tău, te-ai putea izbi de replica ”aici e casă de oameni”, care-ți dă șah mat.

Juma’ de oră

Am descoperit net-cafe-urile vreo 1-2 ani mai târziu, dar atmosfera era aceeași ca în sala de calculatoare din Vara s-a sfârșit. Secvențele din film mi-au amintit de mirosul sălii unde mergeam și unde mă bucuram când găseam calculatorul preferat liber. Micea descoperă bucuria jocurilor pe calculator, așa cum am descoperit-o mulți alții pe la o vreme. Cu GTA I și NFS 2 m-am delectat prima oară, iar apoi nu mai știu ce-am mai jucat, dar nici nu mai contează. De remarcat că în film nu apare ăla care îți stă peste umăr și îți zice băiatu’ dă să fac și io un frag! 

Anii ’90

Zilele de vară erau lungi și pierdeai repede noțiunea timpului, mai ales dacă te apucai să te plimbi prin diverse locuri sau să faci o baie la râu (sau la Dunăre, după caz). Maică-ta te băga în ședință și taică-tu încerca să-ți ia apărarea fără să pară prea părtinitor. Descopereai ce e muzica cu prostii și aveai șanse mari să rămâi atașat de ea, ba chiar să împrumuți ceva limbaj de cartier de acolo. Învățai să mergi pe bicicletă și îți zdreleai genunchii, apoi scoteai pe interval pe altul care s-a dat șmecher cu o zi înainte. Aflai încet, încet, cum stă treaba cu cartierul, asta dacă nu erai cel care-i învăța pe alții.

Filmul nu e atât de distant pe cât ar părea. Orașele mici nu sunt foarte diferite de ce vedem acum, deși acum în buzunar ai și un smartphone, nu doar cheia de acasă. Timpul trece la fel, familiile dezorganizate rămân o realitate, iar dramele pre-adolescentine continuă să existe. Poate nu atât de grav ca în Vara s-a sfârșit, dar se întâmplă. A, da, am zâmbit îndelung când am văzut în fundalul unui chioșc un sticker cu Radio Contact, de care aveam și eu pe acasă și pe care probabil le-ați avut și voi lipite pe undeva.

Dacă vreți să vă întoarceți în anii ’90, pentru a vă reaminti de diverse din copilărie sau din tinerețe, sau dacă vreți să aflați ce însemnau anii aceștia pentru tinerii de atunci, Vara s-a sfârșit merită o vizionare; de la jumătate încolo, însă, filmul se transformă și s-ar putea să vă lase o stare ciudată la final, pentru că nu veți avea răspunsurile pe care le veți căuta.

Imagine preluată de pe pagina de Facebook a filmului.